Bună ziua!
Îți scrie o absolută necunoscută. Probabil îți scriu sute de alde mine. Și totuși am îndrăznit s-o fac. Mă simt neputincioasă în fața amintirilor. Amintirile acestea sunt un chin pentru mine, îmi răscolesc toată ființa, mă fac să izbucnesc în lacrimi, într-atâta sunt de dureroase. Numai munca mă salvează. Pe un timp oarecare rana din suflet mi s-a cicatrizat. Dar mesajul trimis pe telefon de la un necunoscut pe data de 29/04/2011 pe la orele 10:30 care spune: "Tot răul pe care l-ai făcut, ți se va întoarce înmiit.", a făcut-o să se deschidă din nou. Și atunci am simțit o nevoie de a-ți scrie.
Trebuie să mărturisesc din capul locului: nu am nici o încredere în oameni. E îngrozitor, dar așa este!
Iar astăzi n-am avut puteri să-mi suport singurătatea și iată îți scriu. Pentru ce? Cu ce scop? Poate că mie scrisoarea aceasta îmi va ușura sufletul. Dar de ce o adresez anume ție? Am spus mai sus ce m-a făcut atât de "îndrăzneață".
N-am nevoie de compătimire. Nu asta vreau. De înțelegere am nevoie, de un sfat bun. Dar îmi cer dinainte iertare, căci sunt grozav de înțepătoare, închid imediat scoica sufletului și pot pricinui durere. Așa că, dacă nu dorești să-mi împărtășești necazurile, te rog șterge mesajul. Iar eu mă voi convinge o dată mai mult că fiecare e preocupat doare de sine însuși, că oamenii își zâmbesc unui altuia și fac fapte bune doar din obișnuință și nu din îndemnul inimii, ca să ușureze durerea cuiva.
Mi-am trăit ultimul timp dincolo de "gard", știindu-mă o copilă altfel decât toți ceilalți, suferind din cauza asta, îndurând înjosiri, insulte, umilință. De aceea m-am închis în sine. Nu, n-am devenit cinică. Pur și simplu, n-am mai putut să-mi suport durerea și am căutat în fel și chip să mă pun la adăpost de ea, să mă iau cu altele. Cântam, dansam, mă veseleam (în timp ce se veseleau alții), iar "lacrimi de sânge sufletul îmi potopeau".
Am început să dau crezare cuvintelor. Pe urmă am încetat să le dau crezare oamenilor de omenie. Am început să mă îndoiesc dacă-i trebuie cuiva cuvintele și faptele mele. Totul e falsitate și ipocrizie, teatru de bâlci în care fiecare își interpretează rolul mai mult sau mai puțin conștiincios. Eu, însă, tânjesc după căldură, înțelegere, bunătate. Vreau să fiu iubită și să iubesc (de bună seamă e un fel de a gândi egoist, dar e foarte greu să trăiești fără asemenea sentimente "egoiste").
Noaptea plâng de durerea singurătății, mă simt ființa cea mai lipsită de apărare, de care nimeni nu are vreo trebuință. Cu alte cuvinte, mă deplâng pe mine însumi. M-am învățat să vorbesc cu mine însumi, cred într-o altă viață, luminoasă.
Acum stau cu ochii pironiți la necazurile mele. Mai mult ca atât, le port în brațe, le ridic în văzul tuturor, de parcă ar fi un drapel. Așa sunt pe dinăuntru. Pe când în "afară" tremur ca varga la gândul că cineva necunoscut va afla de unde vin. Roșesc până în vârful urechilor, când vreunul, descoperind că sunt "de după gard", scoate o exclamație de mirare, și se apucă să mă compătimească. În astfel de cazuri plecam și plângeam.
Ca întotdeauna, par să fiu veselă, plină de viață. Pe când în realitate devin din ce în ce mai însingurată. Dar cât de tare aș dori să iubesc pe cineva, să-i fiu de trebuință, să-i port de grijă. Am intenția să fac în viață mult bine oamenilor. Dar cum s-o fac, dacă ei nu au încredere în mine și eu nu am încredere în ei. Nu, nu afirm că mă pot lipsi de oameni, dar peste un timp oarecare mă dezamăgesc de ei.
Atunci mă retrag în "colivia" mea, adresându-mă cărților și visurilor.
Îmi sunt foarte dragi copiii și împărtășesc durerea acelora care trăiesc dincolo de "gard" după care am trăit și eu. Ce e drept, m-am învățat să vorbesc mai frumos. Dar sufletul mă doare. Mă cheamă la copii aceia. Nu doresc ca ei să "sufere" ca mine. Dar ce să fac pentru dânșii? Cum să alung pentru totdeauna tristețea din ochii lor. Ca să nu aibă același "complex de inferioritate" ca mine. Cum s-o fac?
Trebuie să mai mărturisesc ceva: vreau să fiu celebră. Mă atrage cinematograful. Am acest gând din copilărie. Pe urmă, dintr-o dată, simțeam un uriaș aflux de energie. Vreau să scriu cărți, să montez spectacole, să turnez filme, pentru ca nimeni să nu mai îndure ceea ce am avut de îndurat eu, iar cei ce mi-au pricinuit durerea să-și deie seama ce au făcut. Să fiu zguduită de cea mai îngrozitoare tragedie - tragedia din sufletul copilului, care se produce atunci când se spulberă credința în bine și dreptate.
În Biblie este scris: "Iubește Dumnezeul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți". Eu, mă rog pentru vrăjmașii mei, dorindu-le binele: "Doamne, tu ne-ai dat poruncă să ne rugăm pentru vrăjmașii noștri, Tu îi știi pe ei, eu nu-i știu. Dăruiește-le lor credință adevărată, dragoste nefățarnică, viață după poruncile tale, smerenie, răbdare, blândețe,înțelepciune, bună cugetare, rugăciunea inimii, luare aminte la rugăciune, dragoste pentru citirea sfintei scripturi și ale scrierilor sfinților părinți, agonisirea sfântului Duh. Binecuvântează-i pe ei cu pace și dragoste. Iar dacă este cu neputință ca cei înrăiți să se întoarcă, pune hotar răutății lor și apără-i de vrăjmași pe aleșii tăi."
Înțeleg cât e de naiv visul meu, dar aș vrea sa-i fac pe toți fericiți, să le deschid inimile, să aud numai râsete și să văd numai ochi voioși. Vreau ca oamenii să fie zguduiți, să se trezească din hibernare, să dărâme toate îngrăditurile și să deschidă ochii, să vadă cât de tare suferă copii, oamenii în creștere și de aceea deosebit de sensibili. Însă, încep să mă îndoiesc: oare îi trebuie cuiva asta? Oare se va schimba cineva? Pe cine-l atinge durerea mea sau a altcuiva?
Cu cât mai mult trăiesc pe lume, cu atât mai tare mă copleșesc îndoielile.
"Atunci de ce dar îți scriu?" - mă întreb încă și încă o dată. Și cu cât mă apropii de sfârșitul scrisorii, cu atât mai mult mă înspăimântă gândul că știi ceva despre durerea mea, că ai aruncat o privire în sufletul meu, atunci când din el a erupt o nouă porție de suferință.
Nu vreau să recitesc scrisoarea, să-mi corectez greșelile. Mă tem că mă voi răzgândi s-o expediez! Poate că nici nu e nevoie de nimic?! Scriu aceste cuvinte, și totuși nutresc o speranță. Probabil, ca cineva să facă un pas în întâmpinarea mea. Dar, la urma urmei cine sunt eu, ca să cer să fiu înțelesà? Și totuși îți scriu, fiindcă sper. Poate că voi găsi pe undeva vreun ecou, pe cineva pe care să nu-l înspăimânte durerea mea, poate că-i va trebui cuiva una "fără zestre", crâncenă, sarcastică etc.
Scriu și sper! Scriu și mă tem! Și iarăși mă potopesc îndoielile! Dar durerea s-a retras. Mi s-a făcut mai ușor. Și pentru asta îți mulțumesc Ție - m-ai "ascultat" fără să mă întrerupi (avantajul scrisorii). Te rog foarte mult să mă ierți că te cicălesc cu necazurile mele. Deși cineva scria că durerea trebuie s-o ții în tine, eu nu mai sunt în stare. Aș putea desigur să nu expediez scrisoarea, dar mă tem că durerea se va reîntoarce și va deveni atunci insuportabilă.
Numai nu mă compătimi. Mai bine mustră-mă, pentru că mă zădărăsc pe mine însumi.
Oare mă va înțelege (va vrea să mă înțeleagă) cineva? Aștept...
Îți scrie o absolută necunoscută. Probabil îți scriu sute de alde mine. Și totuși am îndrăznit s-o fac. Mă simt neputincioasă în fața amintirilor. Amintirile acestea sunt un chin pentru mine, îmi răscolesc toată ființa, mă fac să izbucnesc în lacrimi, într-atâta sunt de dureroase. Numai munca mă salvează. Pe un timp oarecare rana din suflet mi s-a cicatrizat. Dar mesajul trimis pe telefon de la un necunoscut pe data de 29/04/2011 pe la orele 10:30 care spune: "Tot răul pe care l-ai făcut, ți se va întoarce înmiit.", a făcut-o să se deschidă din nou. Și atunci am simțit o nevoie de a-ți scrie.
Trebuie să mărturisesc din capul locului: nu am nici o încredere în oameni. E îngrozitor, dar așa este!
Iar astăzi n-am avut puteri să-mi suport singurătatea și iată îți scriu. Pentru ce? Cu ce scop? Poate că mie scrisoarea aceasta îmi va ușura sufletul. Dar de ce o adresez anume ție? Am spus mai sus ce m-a făcut atât de "îndrăzneață".
N-am nevoie de compătimire. Nu asta vreau. De înțelegere am nevoie, de un sfat bun. Dar îmi cer dinainte iertare, căci sunt grozav de înțepătoare, închid imediat scoica sufletului și pot pricinui durere. Așa că, dacă nu dorești să-mi împărtășești necazurile, te rog șterge mesajul. Iar eu mă voi convinge o dată mai mult că fiecare e preocupat doare de sine însuși, că oamenii își zâmbesc unui altuia și fac fapte bune doar din obișnuință și nu din îndemnul inimii, ca să ușureze durerea cuiva.
Mi-am trăit ultimul timp dincolo de "gard", știindu-mă o copilă altfel decât toți ceilalți, suferind din cauza asta, îndurând înjosiri, insulte, umilință. De aceea m-am închis în sine. Nu, n-am devenit cinică. Pur și simplu, n-am mai putut să-mi suport durerea și am căutat în fel și chip să mă pun la adăpost de ea, să mă iau cu altele. Cântam, dansam, mă veseleam (în timp ce se veseleau alții), iar "lacrimi de sânge sufletul îmi potopeau".
Am început să dau crezare cuvintelor. Pe urmă am încetat să le dau crezare oamenilor de omenie. Am început să mă îndoiesc dacă-i trebuie cuiva cuvintele și faptele mele. Totul e falsitate și ipocrizie, teatru de bâlci în care fiecare își interpretează rolul mai mult sau mai puțin conștiincios. Eu, însă, tânjesc după căldură, înțelegere, bunătate. Vreau să fiu iubită și să iubesc (de bună seamă e un fel de a gândi egoist, dar e foarte greu să trăiești fără asemenea sentimente "egoiste").
Noaptea plâng de durerea singurătății, mă simt ființa cea mai lipsită de apărare, de care nimeni nu are vreo trebuință. Cu alte cuvinte, mă deplâng pe mine însumi. M-am învățat să vorbesc cu mine însumi, cred într-o altă viață, luminoasă.
Acum stau cu ochii pironiți la necazurile mele. Mai mult ca atât, le port în brațe, le ridic în văzul tuturor, de parcă ar fi un drapel. Așa sunt pe dinăuntru. Pe când în "afară" tremur ca varga la gândul că cineva necunoscut va afla de unde vin. Roșesc până în vârful urechilor, când vreunul, descoperind că sunt "de după gard", scoate o exclamație de mirare, și se apucă să mă compătimească. În astfel de cazuri plecam și plângeam.
Ca întotdeauna, par să fiu veselă, plină de viață. Pe când în realitate devin din ce în ce mai însingurată. Dar cât de tare aș dori să iubesc pe cineva, să-i fiu de trebuință, să-i port de grijă. Am intenția să fac în viață mult bine oamenilor. Dar cum s-o fac, dacă ei nu au încredere în mine și eu nu am încredere în ei. Nu, nu afirm că mă pot lipsi de oameni, dar peste un timp oarecare mă dezamăgesc de ei.
Atunci mă retrag în "colivia" mea, adresându-mă cărților și visurilor.
Îmi sunt foarte dragi copiii și împărtășesc durerea acelora care trăiesc dincolo de "gard" după care am trăit și eu. Ce e drept, m-am învățat să vorbesc mai frumos. Dar sufletul mă doare. Mă cheamă la copii aceia. Nu doresc ca ei să "sufere" ca mine. Dar ce să fac pentru dânșii? Cum să alung pentru totdeauna tristețea din ochii lor. Ca să nu aibă același "complex de inferioritate" ca mine. Cum s-o fac?
Trebuie să mai mărturisesc ceva: vreau să fiu celebră. Mă atrage cinematograful. Am acest gând din copilărie. Pe urmă, dintr-o dată, simțeam un uriaș aflux de energie. Vreau să scriu cărți, să montez spectacole, să turnez filme, pentru ca nimeni să nu mai îndure ceea ce am avut de îndurat eu, iar cei ce mi-au pricinuit durerea să-și deie seama ce au făcut. Să fiu zguduită de cea mai îngrozitoare tragedie - tragedia din sufletul copilului, care se produce atunci când se spulberă credința în bine și dreptate.
În Biblie este scris: "Iubește Dumnezeul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți". Eu, mă rog pentru vrăjmașii mei, dorindu-le binele: "Doamne, tu ne-ai dat poruncă să ne rugăm pentru vrăjmașii noștri, Tu îi știi pe ei, eu nu-i știu. Dăruiește-le lor credință adevărată, dragoste nefățarnică, viață după poruncile tale, smerenie, răbdare, blândețe,înțelepciune, bună cugetare, rugăciunea inimii, luare aminte la rugăciune, dragoste pentru citirea sfintei scripturi și ale scrierilor sfinților părinți, agonisirea sfântului Duh. Binecuvântează-i pe ei cu pace și dragoste. Iar dacă este cu neputință ca cei înrăiți să se întoarcă, pune hotar răutății lor și apără-i de vrăjmași pe aleșii tăi."
Înțeleg cât e de naiv visul meu, dar aș vrea sa-i fac pe toți fericiți, să le deschid inimile, să aud numai râsete și să văd numai ochi voioși. Vreau ca oamenii să fie zguduiți, să se trezească din hibernare, să dărâme toate îngrăditurile și să deschidă ochii, să vadă cât de tare suferă copii, oamenii în creștere și de aceea deosebit de sensibili. Însă, încep să mă îndoiesc: oare îi trebuie cuiva asta? Oare se va schimba cineva? Pe cine-l atinge durerea mea sau a altcuiva?
Cu cât mai mult trăiesc pe lume, cu atât mai tare mă copleșesc îndoielile.
"Atunci de ce dar îți scriu?" - mă întreb încă și încă o dată. Și cu cât mă apropii de sfârșitul scrisorii, cu atât mai mult mă înspăimântă gândul că știi ceva despre durerea mea, că ai aruncat o privire în sufletul meu, atunci când din el a erupt o nouă porție de suferință.
Nu vreau să recitesc scrisoarea, să-mi corectez greșelile. Mă tem că mă voi răzgândi s-o expediez! Poate că nici nu e nevoie de nimic?! Scriu aceste cuvinte, și totuși nutresc o speranță. Probabil, ca cineva să facă un pas în întâmpinarea mea. Dar, la urma urmei cine sunt eu, ca să cer să fiu înțelesà? Și totuși îți scriu, fiindcă sper. Poate că voi găsi pe undeva vreun ecou, pe cineva pe care să nu-l înspăimânte durerea mea, poate că-i va trebui cuiva una "fără zestre", crâncenă, sarcastică etc.
Scriu și sper! Scriu și mă tem! Și iarăși mă potopesc îndoielile! Dar durerea s-a retras. Mi s-a făcut mai ușor. Și pentru asta îți mulțumesc Ție - m-ai "ascultat" fără să mă întrerupi (avantajul scrisorii). Te rog foarte mult să mă ierți că te cicălesc cu necazurile mele. Deși cineva scria că durerea trebuie s-o ții în tine, eu nu mai sunt în stare. Aș putea desigur să nu expediez scrisoarea, dar mă tem că durerea se va reîntoarce și va deveni atunci insuportabilă.
Numai nu mă compătimi. Mai bine mustră-mă, pentru că mă zădărăsc pe mine însumi.
Oare mă va înțelege (va vrea să mă înțeleagă) cineva? Aștept...
